Maica Siluana lămurește asta, odata pentru totdeauna, pe înțelesul tuturor: Se moștenește boala, și nu vinovăția pentru păcătele personale ale părinților! Cum se rupe acest mecanism care pare un blestem?

Maica Siluana lămurește asta, odata pentru totdeauna, pe înțelesul tuturor: Se moștenește boala, și nu vinovăția pentru păcătele personale ale părinților! Cum se rupe acest mecanism care pare un blestem?

Transmiterea păcatului de la părinți la urmași este o realitate omenească valabilă și în afară Bisericii și în Biserică. Dar avem nevoie să cunoaștem învățătura ortodoxă despre păcat.

În ortodoxie, Sfinții Părinți deosebesc „păcatul firii”, care este ireproșabil, de „păcatul voinței libere” care este reproșabil. Păcatul firii, care locuiește în mădularele trupului nostru, cum spune Sfântul Apostol Pavel este consecința păcatului voii libere a protopărinților prin care omul s-a rupt interior de Dumnezeu crezând că-și afirmă autonomia și libertatea. Dar n-a făcut decât să aleagă moartea sufletului, pentru că viața adevărată a acestuia este „suflarea” neîntreruptă a lui Dumnezeu. Ca urmare firea lui s-a corupt, s-a îmbolnăvit, a devenit stricăcioasă și muritoare. Această stare a firii căzute se transmite urmașilor. Se moștenește boala și nu vinovăția pentru păcătele personale ale părinților. „S-a îmbolnăvit firea prin păcat datorită neascultării unuia, adică a lui Adam, astfel cei mulți au devenit păcătoși nu ca unii care au încălcat porunca odată cu Adam, ci ca unii ce s-au făcut părtași firii aceluia, căzute sub legea păcatului. Așadar, precum s-a îmbolnăvit firea omului în Adam prin stricăciunea neascultării și astfel au pătruns în ea patimile, la fel ea a fost curățită din nou prin Hristos (Sfântul Chiril al Alexandriei).

Monahia Siluana Vlad
***
Păcatele părinţilor care se transmit copiilor. Cum se rupe acest mecanism care pare un blestem?

Ce părere aveţi despre ceea ce se spune despre păcatele părinţilor care se transmit copiilor?

Dacă spune Sfânta Scriptură, e adevărat. Şi noi vedem asta acum cu copiii care au fost în stradă sau care sunt în orfelinate. Cei cu care lucrez eu vin din stradă şi au păcatele părinţilor pe care le-au „moştenit”, le-au învăţat şi le-au perfecţionat. Ce putem face? Cum se rupe acest mecanism care pare un blestem? Prin binecuvântare. Cum se opreşte păcatul? Prin iertare. Copilul care vrea să se elibereze de povara păcatelor părinţilor trebuie să-şi ierte părinţii şi să se roage pentru iertarea lor. În primul rând un părinte care a făcut păcate, a făcut păcat faţă de mine. Eu trebuie să spun: „Tata a tăcut păcate faţă de mine, dar eu, Doamne, vreau de la Tine puterea să-l iert. Te rog iartă-l!”. Tata o bătea pe mama, acesta este un păcat, m-a rănit pe mine, mi-a fost frică, mi-a rănit copilăria, mi-a rănit viaţa. Tata a băut, a tăcut păcat pentru mine, l-am urât, l-am judecat, m-a complexat, râdeau copiii de mine în sat, am suferit. „Doamne, iartă-l pe el” şi împacă-te cu tatăl tău în tine, urând păcatul din el şi iertând suferinţa pe care ţi-a pricinuit-o. Un copil e rupt lăuntric atunci când îşi urăşte părinţii. Părinţii sunt prezenţi în noi, în trupul nostru, în celula noastră, (cu ADN-ul, cum spune ştiinţa), în felul nostru de a vedea viaţa şi oamenii.

Păcatul omului îşi pune pecetea pe trup, pe relaţii, pe toată viaţa lui. Ei, părinţii sunt în noi mai mult decât ne dăm noi seama. E nevoie să ne eliberăm de robia moştenirii păcătoase. Şi ne putem elibera numai prin iertare. Nu există altă cale de vindecare decât iertarea. Să nu ne amăgim că am iertat, pentru că am uitat. Până nu-mi voi vindeca celula de păcatul meu, care e ura împotriva celui care mi-a făcut rău, cu puterea iubirii şi iertării lui Hristos Dumnezeu. Mulţi oameni scapă de boli grave împăcându-se cu părinţii, iertând.

Cunosc un tânăr care avea un tată alcoolic şi nu putea să se împace cu el. Într-o noapte, de înviere, era pregătit pentru împărtăşanie şi tatăl său se îmbătase în seara aceea, vorbise urât despre Biserică şi despre înviere şi despre el că se face popă şi că e prost, că nu există Dumnezeu. Şi atunci el l-a zgâlţâit, l-a cam împins, aproape că l-a lovit. Şi a venit disperat la mine şi a zis: „Ce să fac? Nu mă mai pot împărtăşi!”. Şi am zis: „Copile, cum să nu poţi să te împărtăşeşti? Păi, ce zice Mântuitorul? Du-te şi te împacă cu cel care are ceva împotriva ta şi vino la altar. Du-te şi cere iertare tatălui tău”. „Imposibil! În primul rând că el m-a supărat Pe mine”. „Tu fă porunca! Du-te şi te împacă cu el, du-te şi cere-i iertare că l-ai zgâlţâit. Puteai să rabzi. Şi după aceea te duci şi te spovedeşti repede la părintele”.

Asta era în Sâmbăta Mare la ora Şase. S-a dus acasă şi la ora opt a venit la mine transfigurat. A zis “Doamnă – eram încă în învăţământ – vă mulţumesc, mi-am găsit tata. Când i-am zis „tată, iartă-mă” m-a luat în braţe, a început să Plângă”. A descoperit că-şi iubeşte tatăl şi că tatăl îl iubea; dar pentru că tatăl ştia că fiul îl dispreţuieşte pentru toată mizeria lui, devenea şi mai rău şi mai abuziv, simţea nevoia să-l lovească. Fiul nu putea să-l iubească pentru că îl confunda cu răutatea pe care o vedea, nu putea să vadă dincolo. Dar a făcut porunca Mântuitorului cu ce-a avut, cu voinţa, formal, n-a simţit nevoia să-i ceară iertare. A crezut însă în nebunia cuvântului lui Dumnezeu. Aceasta este credinţa noastră. Şi Dumnezeu a tăcut o minune. Şi face mereu, trebuie doar să vrem.

Monahia Siluana Vlad